luni, 20 mai 2013

8 Mai - Mana de pe Mormântul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul și musulmanii







«Văzând lumina cea fără de ani care a strălucit întru întunericul lumii și amestecându-te cu dânsa prin dragoste și luminător creștinătății făcându-te, neamurile păgânilor cele de multe seminții, cu lumina cuvântării de Dumnezeu Ioane le-ai luminat».
Canonul Sfântului, primul Tropar, Peasna a 5-a, 8 Mai



«Cărbunele dumnezeiescului foc mai înainte l-a văzut Isaia cu închipuire, și curățindu-și buzele s-a învrednicit proorociei, iar tu te-ai arătat rezemător pre pieptul Cuvântului lui Dumnezeu, Celui ce S-a întrupat, fericite Ioane.»
Canonul Sfântului, primul Tropar, Peasna a 6-a, 8 Mai











În Efes, la Mormântului Sfântului Apostol Ioan, în toți anii pe data de 8 Mai ieșea prin dumnezeiească minune un praf alb care vindeca tot felul de boale și pe care creștinii îl numeau mană. De aceea, Împăratul Iustinian a înălțat pe acel loc o mare și impunătoare Biserică. Odata cu declinul orasului Efes si dupa atacurile arabe, biserica a fost grav deteriorate, iar în anul 1330 a fost transformata in moschee. De atunci, a încetat și Sfântul de a-și mai arăta darul său prin ivirea acelei mane. Și aceasta este doar una din miile de pângăriciuni făcute de musulmani, bisericilor creștinești. Iar mai marii «ortodocși», de parcă nici n-ar ști de nenumărații creștini uciși de mahomedani, de groaznicele chinuri și siluiri spurcate suferite de creștini și în special de tineri de-a lungul timpului din partea agarenilor, de amarele robii și de jugul greu pus de arabi și de turci teritoriilor creștine și de hulele acelora la adresa Sfintei noastre Credințe, dau cartea Coranul ca dar și binecuvântare.

În Octombrie 2009 patriarhul Constantinopolului Vartolomeu aflându-se în Atlanta, a făcut cadou un Coran președintelui Coca Cola pe care l-a numit «Sfântul Coran» și dumnezeiasca carte a «fraților noștri musulmani». În cuvântul său a spus soților Kent următoarele: «Stimabili Muhtar și Dafni Kent… Iubite prieten Muhtar… cunoaștemcă încercările eroice ale părinților dumneavoastră,  datorită evreilor,  în perioada celui de al Dilea Război Mondial, nu se bazau pe vreo concepție laică religioasă, ci pe visul sferic al dragostei și al prețuirii ficărei vieți omenești… Am o mică amintire. Mică și importantă. Amintire pentru Dafni și pentru Muxtar. Aceasta este Sfântul Coran. Dumnezeiasca carte a fraților noștri musulmani».

Puține zile mai târziu, patriarhul a dăruit iarși un Coran ca "dar" președintelui Comitetului Musulmanic al Caucazului Allahshukur Pasha-zade la aniversarea a 60 de ani. Coranul s-a dat Șeihului în fața reprezentanților bisericilor ortodoxe locale, la o «cinstită slujbă» săvârșită în palatal Gulistan din Baku.
Pe 18 Aprilie 2012 a fost rândul patriarhului Ierusalimului să dea Coranuri: Principelui Iordaniei Emir Gazi și Muftiului Egiptului Ali Tzumasi Tzamak.

Și aceasta o fac patriarhii ortodocși pentru că, spun luminățiile lor, suntem în epoca «dragostei».

Pe partea cealaltă, această tactică a «dragostei» nu se vede că este împărtășită și de frații noștri musulmani; ca o antiteză, nu vei găsi nicăieri vreun imam care să facă cadou Noul Testament le un preot creștin. Ba din contă, la librăriile publice din lume, dacă se întâmplă să lucreze ca librar un musulma și un client cere o Biblie, acesta îl roagă pe cumpărător să și-o ia singur din raft, ca el să nu se spurce punând mâna pe ea.

Între altele, și Sfântul Ioan Damaschin srie despre Coran în cartea sa «Pentru eresuri», cap. 101, stihurile 38-39, traducerea greacă: «Și scriind (Moameth) multe alte minunății de acestea în această scriere (în Coran), care este de râs, se laudă că aceasta i-a venit de la Dumnezeu!»

Acum să gândească fiecare: dacă Coranul batjocorește și neagă Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, iar patriarhii «ortodocși» îl au de sfânt și dumnezeiesc și îl dau cadou, mai sunt ei ortodocși? Mai au ei duhul lui Hristos? Mai au ei Darul Sfântului Duh sau joacă teatru?

luni, 13 mai 2013

30 Aprilie – Sfântul Apostol Iacov şi prietenii celor care l’au ucis pe el şi pe Hristos.







«O! Căldurosul dorul tău către Stăpânul! Că tu pre Dânsul foarte L’ai iubit, cu strălucirea Lui luminându’te, când te’ai şi schimbat la chip şi te’ai arătat tuturor a doua lumină, cu razele cele dintâi şi cu slava fiind strălucit, prea cinstite Iacove».
Canonul Sfântului, al doilea Tropar,
Peasna a 4-a, 30 Aprilie








«Vas de încăperea bogăţiei Lui şi cinstitei dăruiri aflându’te Stăpânul prea fericite, te’a umplut de darurile tainelor celor mai presus de minte, slujitorule al vieţii celei veşnice».
Canonul Sfântului, al doilea Tropar,
Peasna a 6-a, 30 Aprilie











Citim în Sfânta Evanghelie că atunci când Domnul Hristos a vrut să intre într’un sat de samarineni (o ramură religioasă iudaică) şi nu a fost primit, acest Apostol Iacov împreună cu fratele său Ioan, fiind mânaţi de prea mare dragoste către Domnul, au vrut să coboare foc din cer şi să’i ardă pe ce iudeii necredincioşi.
Vrem să mai amintim că în cele din urmă, Apostolul Iacov a fost pârât tot de către iudei la Irod, iar acesta l’a ucis, făcându’l al doilea Mucenic al Legii celei Noi (după Sfântul Ştefan).
În continuare, vom vedea dacă se compară atitudinea Apostolilor faţă de evreii care l’au omorât pe Hristos şi pe însuşi Apostolii cu a mai-marilor bisericii de astăzi aşa-zise ortodoxe.
Iată cum i se adresează patriarhul Daniel Marelui Rabin evreesc şi ce legături strânse are cu acesta:
Eminenţa Voastră, Domnule Mare Rabin,
Excelenţele Voastre,
Distinşi membri ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România,
În cuvântul pe care l-am rostit cu prilejul deschiderii Simpozionului internaţional iudeo-creştin de la Durău, din ziua de 20 iulie 1998, în calitatea noastră de atunci de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Vă adresam, Domnule Mare Rabin, un cald şi prietenesc cuvânt de bun venit în România.
Iată-ne astăzi, la acest moment festiv prilejuit de încheierea misiunii Eminenţei Voastre în România, ca Mare Rabin. Cu acest prilej dorim să subliniem câteva coordonate principale ale relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Cultul Mozaic, relaţii pe care le-aţi încurajat cu multă dragoste, responsabilitate şi înţelepciune. Am admirat totdeauna modul armonios în care Eminenţa Voastră îmbinaţi credinţa profundă cu o cultură academică vastă, evlavia rugăciunii cu înţelepciunea de-a construi relaţii cu oameni diferiţi, fidelitatea faţă de Tradiţia religioasă cu preocuparea pentru problemele actuale.
Încă de la începutul activităţii Eminenţei Voastre în România, am apreciat îndeosebi gândirea spirituală împletită cu acţiunea socială, prin care aţi unit spiritualitatea profundă a Psalmilor cu morala socială a Profeţilor. Toată această activitate este rezultatul unei solide pregătiri teologice dobândite în timpul studiilor rabinice şi al experienţei obţinute în urma numeroaselor responsabilităţi pe care le-aţi îndeplinit de-a lungul timpului. Am apreciat, de asemenea, echilibrul şi înţelepciunea pe care le-aţi manifestat în privinţa bunelor relaţii dintre români şi evreii din România, de-a lungul secolelor, relaţii pe care le-aţi caracterizat ca fiind bazate pe prietenie şi înţelegere reciprocă, în pofida unor evenimente întunecate şi regretabile din timpul celui de al II-lea Război Mondial, care trebuie să ne ţină mereu treji spiritual pentru ca astfel de atitudini să nu se mai repete niciodată.
Considerăm că avem o bogăţie spirituală comună izvorâtă din Descoperirea dumnezeiască cuprinsă în Legea dată lui Moise, în Psalmi şi în Profeţi, bogăţie pe care Biserica Ortodoxă o păstrează şi o cultivă permanent în cadrul întregului cult divin.
În acelaşi timp, împreună, iudeii şi creştinii, avem o responsabilitate comună în contextul lumii contemporane, marcată de secularizare şi de îndepărtarea de valorile tradiţionale spirituale iudeo-creştine, care au stat, de altfel, la baza civilizaţiei moderne, în special a celei europene. În acest sens, cele două comunităţi religioase trebuie să-şi manifeste activ misiunea profetică, arătând oamenilor care este voia lui Dumnezeu în viaţa popoarelor, valoarea şi demnitatea fiecărei persoane create după chipul lui Dumnezeu, darul sacru al vieţii umane şi al păcii, precum şi responsabilitatea umană pentru creaţia lui Dumnezeu.
În acest context, un pas concret în direcţia promovării unui dialog interreligios fructuos între cultele din România, bazat pe încredere şi respect reciproc, îl reprezintă constituirea, la iniţiativa Patriarhiei Române, a Consiliului Consultativ al Cultelor din România, în ziua de 14 aprilie 2011. Principalele sale obiective sunt: promovarea credinţei în Dumnezeu şi a importanţei acesteia în viaţa persoanei şi a societăţii; apărarea şi promovarea fiinţei umane şi a demnităţii ei; manifestarea solidarităţii şi cooperării dintre Culte în domeniul spiritual, cultural, educaţional şi social; respingerea şi descurajarea oricărei forme de extremism etc.
În spirit de apreciere, solidaritate şi cooperare, Vă adresăm, la acest moment al încheierii misiunii spirituale în România a Eminenţei Voastre, cele mai călduroase doriri de sănătate şi ne rugăm lui Dumnezeu să Vă călăuzească paşii spre a-L sluji în continuare cu aceeaşi dragoste şi înţelepciune.
Ne bucurăm să vă revedem ori de câte ori reveniţi în România.
Cu aleasă preţuire şi prietenie,
† DANIEL
Patriarhul României

Nota noastra:
O precizare de la bun inceput, pentru a taia din scurt orice deviatie de la fondul problemei: nu faptul ca Patriarhul trimite un mesaj rabinului Menachem, nici faptul ca a existat o intalnire cu delegatia acestuia, sau ca Biserica ar intretine relatii sociale, firesti, cu comunitatea iudaica este o problema. Si subliniem faptul ca esential aici nu este evreitatea, deci etnia, ci iudaismul, deci religia.
Odata facuta precizarea, sa mergem la fondul problemei, aratand unde anume mesajul patriarhului Daniel contravine invataturii Bisericii, sau Predaniei:
1. Exista o bogatie spirituala comuna cu iudaismul?
Nu. Faptul ca avem, in parte si cu un text sensibil diferit, parti din Vechiul Testament care coincid, cum ar fi Legea lui Moise, Psalmii si Profetii, nu constituie nicidecum o bogatie spirituala comuna.
In primul rand, textele sunt diferite. Crestinii au Vechiul Testament sub forma Septuagintei, pe cand iudeii il au sub forma textului masoretic. Diferentele sunt uneori remarcabile iar alteori de-a dreptul intentionate, cum ar fi cunoscutul exemplu al. modificarii versetelor profetice din Isaia referitoare la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu.
Nimeni nu ar cere cuiva, mai ales patriarhului Daniel, sa aiba aceeasi marturisire de credinta in dialogurile cu iudeii pe care a dat-o IPS Serafim de Pireu, dar nimeni nu l-a obligat pe patriarh sa afirme lucruri gratuite si false, adica ne-necesare. Într-o intalnire de protocol sunt suficiente politeturile neutre. Apropo de marturisirea Inaltului Serafim si in continuarea celor spuse mai sus despre comunitatile de interpretare diferite ale Scripturii, mai trebuie adaugat ceva: traditia rabinica de interpretare a Vechiului Testament se regaseste in Talmud, iar alte variante se regasesc in Cabala, scrieri si traditii perfect anti-crestine in duh si-n slova:
2. Misiune profetica?
Misiunea profetica a ortodoxiei nu poate intra decat in conflict (al cuvantului!, cel putin din partea noastra) cu misiunea profetica a iudaismului. Pentru motivele aratate mai sus: ortodoxul il propovaduieste pe Hristos, propovaduieste Ierusalimul cel Ceresc, ce va veni DUPA sfarsitul lumii acesteia si Judecata de Apoi, pe cand iudeul il asteapta si marturiseste pe mesia-antihrist si Ierusalimul cel pamantesc, adica o imparatie universala lumeasca in care versetele eshatologice ale Vechiului Testament sunt luate in sensul lor literar, la propriu.
Da, putem trai laolalta, putem avea responsabilitati sociale laolalta, atat ca persoane cat si in calitate de comunitati, dar nu avem bogatie spirituala comuna si misiunea noastra profetica ne desparte radical.
Dar, asa cum ne aduce aminte chiar Patriarhul, o asemenea pozitie nu este o noutate pentru Intaistatatorul Bisericii noastre:
“În cuvântul pe care l-am rostit cu prilejul deschiderii Simpozionului internaţional iudeo-creştin de la Durău, din ziua de 20 iulie 1998, în calitatea noastră de atunci de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Vă adresam, Domnule Mare Rabin, un cald şi prietenesc cuvânt de bun venit în România”.
Este vorba despre un simpozion care a avut loc in anul 1998, intre 20-22 iulie, la Durau – in vestitul centru ecumenist infiintat de actualul PreaFericit Daniel Simpozionul Iudeo-Crestin “spiritualitatea psalmilor si morala sociala a profetilor”. La Simpozion au participat rabini de mare rang si preoti profesori universitari ortodocsi. Evenimentul a fost prezentat pe larg, cu luarile de cuvant ale participantilor, in paginile revistei Teologie si Viata, nr. 5-12, mai-decembrie 1998, publicatie a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, condusa pe atunci de IPS Daniel, actualul patriarh. Simpozionul, asadar, reprezeninta punctul de vedere asumat de autoritatea arhiereasca a (pe atunci) IPS Daniel.
Pe scurt, interpretarea profetilor Vechiului Testament a fost facuta in cheie sociala, chiar socialista. Profetii sunt prezentati de preotii profesori si rabinii participanti drept propovaduitori ai “dreptatii sociale”, ai “eticii sociale” si ca aparatori ai demnitatii umane. Adica, propovaduitori ai unei ordini ideologice omenesti utopice, in care “dreptatea si pacea” stapanesc. O oranduire sociala perfecta, lucru pe care Dumnezeu niciodata nu l-a fagaduit omenirii. Nimic mai departe de mesajul proorocilor, care au anuntat venirea Mantuitorului si distrugerea acestei lumi asa cum este ea acum. Profetii au propovaduit Imparatia lui Dumnezeu, care nu este din aceasta lume. Noii teologi afirma insa ca proorocii propovaduiesc o imparatie lumeasca.
Mai grav decat atat este insa faptul ca preotii profesori ortodocsi, prin interpretarea ideologica a profetilor, legitimeaza si asuma interpretarea rabinica a acestora. Care este aceasta? In luarea sa de cuvant din cadrul Simpozionului, rabinul sef al orasului Haifa, Shear Iashuv Cohen, a afirmat, in fata auditoriului ortodox, urmatoarele:
Toate popoarele isi vor da mana, iar Ierusalimul, orasul dreptatii si al justitiei, va fi orasul pacii pentru poporul evreu si pentru toate popoarele. Sa ne rugam pentru binele Ierusalimului, caci de binele lui depinde si binele poporului evreu, ca si al tuturor popoarelor lumii, acum si in veci, Amin! (Teologie si Viata, p. 64).
Mai departe, rabinul Rene Samuel Sirat, Vicepresedintele Consiliului Rabinic European, afirma mult mai transant:
Noi trebuie sa ne pregatim sa auzim pe Profetul Eliahu (Ilie), care va anunta venirea lui Mesia al Dreptatii, al Binecuvantarii, al Milei, al Adevarului si al Pacii. (Teologie si Viata, p. 67).
Asadar, profetii sunt folositi pe post de ideologi ai unei noi ordini mondiale, in care Ierusalimul este capitala spirituala a lumii, iar stapanul va fi “Mesia”  rabinilor. Ce este grav in aceasta? Participarea si girul teologilor ortodocsi dat acestei viziuni asupra lumii, viziune care nu este doar hiliasta si promotoare a unui soi de socialism global, ci care Il neaga implicit pe Domnul  si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si care il vesteste pe falsul mesia asteptat de evrei, care nu este, potrivit invataturii ortodoxe, altul decat insusi Antihristul.
Iata, de pilda, talcuirea data profetilor de un preot profesor ortodox participant la Simpozion, autorul articolului “Mesajul etic al profetilor si actualitatea lui”:
“… putem afirma ca mesajul etic al profetilor este de mare actualitate si pentru a sublinia acest adevar este suficient sa vorbim numai despre viziunile lor marete, despre ordinea noua sociala care va fi intemeiata pe pace si dreptate... Potrivit prevestirilor profetice, noua societate se va organiza dupa principiile pacii si dreptatii, neamurile vor preface armele in unelte pentru lucrarea pamantului… “(Teologie si Viata, p. 80).
Si mai grava este urmatoarea talcuire, preluata din articolul “Dreptatea sociala in scrierile biblice”:
“Cu toate ca indemnurile si sfaturile profetilor adresate contemporanilor nu au fost intotdeauna ascultate, ei n-au incetat totusi a arata ca intr-un viitor indepartat tot ceea ce ei au propovaduit se va implini intocmai, iar aceasta implinire ei au pus-o in stransa legatura cu venirea lui Mesia. Imparatia mesianica, asa cum o concepeau ei, se caracterizeaza sub aspect social prin pacea si dreptatea asezate la temelia ei.” (Teologie si Viata, p. 88).
Dar a afirma ca profetii au propovaduit despre o imparatie din acest veac este lepadarea viziunii ortodoxe asupra profetiilor si rasturnarea intregii propovaduiri evanghelice! Mesia a venit deja in Persoana lui Iisus Hristos, iar imparatia mesianica este Biserica, si, dupa Judecata, Noul Ierusalim, Imparatia cerurilor. Acesta este adevarul Bisericii Ortodoxe. Orice asteptare a unei impliniri in acest veac si al unei proiectari in aceasta lume a fagaduintelor profetice implica negarea lui Hristos ca Mesia si asteptarea unui altuia. (…)

vineri, 4 mai 2012

22 Aprilie – Sfântul Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiupolei şi postul











«Râu arătat eşti plin de ape dumnezeeşti şi de darurile Duhului, carele adăpi toată Biserica, părinte Teodore».
Canonul Sfântului, primul Tropar,
Peasna a 4-a, 22 Aprilie













«Ca finicul ai înflorit în livada curţilor Ziditorului tău, adăpându’te cu picăturile lacrimilor tale, Părinte, şi ai adus roduri dumnezeeşti cu multă roadă, a bunătăţilor tale Teodore».
Canonul Sfântului, al treilea Tropar, Peasna a 6-a, 22 Aprilie








Vieţile Sfinţilor ne arată că pe când acest Sfânt avea doar vârsta de 8 ani, în casa sa părintească, se afla un oarecare bătrân evlavios, cu numele Ştefan.
„Pe acesta văzându-l copilul Teodor, în Sfântul Post cel de 40 de zile, postind până seara şi o mică fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea dumnezeiască şi a început a urma postirii lui, până seara înfrânându-se. Iar când se întorcea de la şcoală la vremea prânzului, îl silea maică-sa să mănânce cu dânşii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă, ci toată ziua şedea la şcoală până seara. Iar seara mergea mai întâi la biserică împreună cu Ştefan la obişnuita cântare şi se împărtăşea cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea acasă târziu şi primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea. Dar maică-sa şi ceilalţi casnici îl sileau ca să mănânce fiertură şi celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia”. (…) „Acest fericit copil avea o soră mică, cu numele Vlata, pe care o născuse mama lui din alt bărbat, fiindcă sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor şi adeseori ziua îi urma lui, pe când mergea la biserică şi se străduia să urmeze vieţii lui”. (…) Iar când a avut „14 ani de la naşterea sa, a gândit să-şi lase casa pentru totdeauna şi să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din munte”. „Ducându-se Teodor, şi-a săpat o peşteră în munte sub altar şi petrecea acolo, intrând totdeauna în biserică şi rugându-se. Şi îi trimitea maica sa pâine curată şi păsări fierte şi prăjite. El pe toate acelea le punea pe o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând căte una pe zi, seara”.
Am redat aceste paragrafe din viaţa sa, în primul rând pentru a face cunoscută marea lui dragoste ce o avea pentru cele dumnezeieşti, iar în al doilea rând pentru a avea prilejul să punem în lumină câteva noţiuni despre post, atât din partea Sfinţilor Părinţi, cât şi din partea fostului patriarh Teoctist şi a mai multor sit-uri neocalendariste. Cu câtva timp înainte de a muri, patriarhul Teoctist a spus că sunt scutiţi de post copiii care merg la şcoală, bolnavii şi bătrânii, acest lucru găsindu’se afişat şi pe diferite sit-uri care susţin activitatea bisericii oficiale. Înseamnă că până pe la 10 ani şi mai bine, se scuteşte postul, de la 60 în sus intervine bătrâneţea, iar între 10 şi 60, 90% din populaţie se confruntă cu o boală. Deci, din 100 oameni, dacă mai postesc 6-7, sau chiar mai puţini pentru vreo 3-4 e posibil să fie atei. Dar să vedem totuşi ce spune Sfântul Vasile cel Mare, care printre altele a studiat şi medicina: Postul păzeşte pruncii, face curaţi pe tineri, umple de vrednicie pe batrâni; părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru bolnavi maica însănătoşirii, pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâul pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei, chezăşuitorul sănătăţii. Asa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casa. Nimeni nu se îndoieşte că mai sunt copii, bătrâni sau boolnavi care fac execepţie de la post; dar nici să se generalizeze, dându’se frâu liber. Orice dezlegare se face cu acordul duhovnicului şi în frica lui Dumnezeu. Până la intrarea neocalendarismului şi a ecumenismului pe tărâmul orthodox, toată creştinătatea postea, cu mic, cu mare: copil, tânăr, bătrân. Iar acest canon, adevăraţii creştini ortodocşi, îl păstrează până astăzi ca pe o temelie a mărturisirii de credinţă, pe care îşi zidesc celelalte fapte bune. Şi ca să arătăm că postul nu se dezleagă chiar la voia întâmplării, vom reda şi câteva păreri ale Sfinţilor Părinţi: Sfinţii Timotei Patriarhul Alexandriei, Teodor Valsamon Patriarhul Antiohiei şi Matei Vlastar Patriarhul Constantinopolului, spun că atât femeia care alăptează prunc cât şi cel tare uscat de vreo covârşitoare boală, pot dezlega în Postul Mare la untdelemn şi vin. Însă, fiindcă iubitorii de trup vrând a strica posturile, ori punând pricină că sunt bolnavi fără a fi, sau şi fiind bolnavi, zic, că nu este îndestul numai untul de lemn şi vinul spre a întări slăbiciunea lor, pentru pricinuirile acestea, este trebuinţă a se întreba vreun doftor iscusit, şi temător de Dumnezeu, ce mâncare poate fi îndestulă spre întărirea slăbiciunii, şi aşa după rânduirea doftorului, să sloboază arhiereul, sau duhovnicul, pe bolnav să dezlege postul, şi să nu se încredinţeze în singure pricinuirile bolnavilor, şi mai ales când bolnavii cei de acest fel s-ar întâmpla a fi din cei ce se zic de bun neam.

vineri, 27 aprilie 2012

14 Aprilie – Sfântul sfinţit Mucenic Martin, Papa Romei, un alt apărător al Ortodoxiei








«Din pruncie fiind dat lui Dumnezeu, şi crescând întru bunătăţi duhovniceşti, te’ai învrednicit a fi următor Apostolilor, păstorind cu dreaptă credinţă turma Domnului şi gonind cetele ereticilor, prea lăudate. Pentru aceasta la sfârşitul tău te’a încununat cu cununa muceniei, pururea pomenite, ca un pătimitor nebiruit, o Martine de Dumnezeu însuflate! Roagă’te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşale să dăruiască, celor ce cu dragoste prăznuesc sfântă pomenirea ta».
Sedealna Sfântului, 14 Aprilie









«Între Arhierei vieţuind cu bună credinţă şi muceniceşte calea săvârşindu’ţi, bârfelile eresurilor le’ai stins, făcându’te apărător dreptei credinţe, prea sfinţite Martine. Pentru aceasta te rugăm, mântueşte’ne de nevoi şi de scârbe, prin rugăciunile tale, mărite Ierarhe al lui Hristos».
Condacul Sfântului, 14 Aprilie











Acest sfânt a luptat mult îmotriva ereticilor monoteliţi care credeau că Hristos are numai o singură voie. Datorită mărturisirii sale ortodoze, a avut de suferit din partea acelora amare surghiunuri şi până la urmă moartea. Când împăratul Consta i'a poruncit să publice o carte în care acesta expusese dogmele sale monotelite, Sfântul i'a răspuns: "Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învăţătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica şi apostolica învăţătură şi de la aşezămintele Sfinţilor Părinţi, măcar de voi pătimi şi moartea".
Care a fost poziţia acestui Sfânt şi care este cea a "ierarhilor" de astăzi, care studiază pe la diferite teologii şi universităţi americane sau europene de apus şi apoi de bună voie se fac vânzători sfintei credinţe ortodoxe?

joi, 26 aprilie 2012

14 Aprilie - Sfântul Ierarh Pahomie (Pimen), Episcopul Romanului, un alt arhiereu român

Acest sfânt părinte Pahomie s’a născut în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene, în preajma anului 1674, din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Eftimie şi prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Încă din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine.
Despre copilăria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu există mărturii cum a ajuns în monastirile din Moldova. Însă un pomelnic păstrat la schitul Pocrov ne spune că Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, „cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să’şi ia crucea sa şi să urmeze Mie”, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L’a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Monastirea Neamţ.
Intrat în monastire ca tânăr frate ascultător şi evlavios, Sfântul a parcurs, după rânduială, toate încercările duhovniceşti, supunându’se poruncilor egumenului şi fraţilor, fiind un exemplu de nevoinţă întru toate. Nici n’a împlinit vârsta de 25 de ani, că faptele sale l’au făcut vrednic de mult dorita călugărie, primind – în anul 1697 – tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi şi pline de suferinţe din pricina năvălitorilor care ameninţau neamul românesc şi Biserica Ortodoxă. De foarte multe ori, împreună cu toată obştea, cu odoarele monastirii şi, mai ales, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe de monastirea sa, din faţa primejdiilor varvare.
Încercat întru toate şi cunoscută fiind râvna lui duhovnicească, episcopul de atunci l’a ridicat la treapta preoţiei. Astfel, Cuviosul, iscusit în taina rugăciunii, bun chivernisitor al treburilor monastirii, este ales de fraţi eclesiarh mare, încredinţându’i’se toate ale bisericii. Primind această ascultare, Sfântul a început mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere sporind întru faptele bune, chip şi pildă făcându’se tuturor. Cu toate că ostenelile călugăreşti şi bisericeşti nu le uita niciodată, totuşi, preocuparea către învăţătură şi cunoaştere nu l’a părăsit, dovedind şi în acestea o smerenie pilduitoare.
După moartea egumenului Ioan, obştea marii lavre a Neamţului l’a aşezat în fruntea ei, deşi avea vârsta de nici treizeci de ani. Înălţarea sa în cinste nu l’a semeţit ci, dimpotrivă, Cuviosul şi’a sporit şi mai mult nevoinţele. Deci, în toţi aceşti ani, Cuviosul Pahomie se îngrijeşte de cele duhovniceşti şi sporeşte în smerenie, ducând o viaţă închinată nevoinţelor aspre, ostenelilor nesfârşite şi rugăciunii neîncetate. A condus Monastirea între anii 1702 şi 1704.
Dorind împlinire duhovnicească cu adevărat şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, Părintele Pahomie pleacă la Kiev, unde petrece doi ani. Aici, se închină la sfintele moaşte din Lavra Pecerska, aflând printre ele şi pe ale Egumenului de Neamţ, Grigorie Ţamblac. Tot în aceste locuri, îl cercetează pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, mare isihast şi iscusit nevoitor, căruia îi devine ucenic. În felul acesta, Cuviosul împlineşte cuvintele psalmistului: „iubit’am foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule”. Atât de mult îl cinstea pe noul său părinte că-l socotea, pe bună dreptate, învăţător de schimnicie şi părinte sufletesc. De la el părintele Pahomie a primit răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa cu tăcere în pustie, primind pentru aceasta binecuvântarea Sfântului Ierarh: „Domnul să fie cu tine şi să umple dorul tău”.
În anul 1706, după ce a dobândit mult folos sufletesc şi după binecuvântarea primită de la Sfântul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s’a întors la Mânăstirea Neamţ, încărcat cu cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă. De acum, gândul şi inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desăvârşire întru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roagă soborul monastirii să’l lase să se retragă la pustie, într’un loc de linişte, într’o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul, nu foarte departe de Monastirea Neamţ. Acolo a sihăstrit împreună cu câţiva ucenici iubitori de linişte: Sofronie, Macarie, Lazăr, silindu’se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, ostenindu’şi trupul şi robindu’l duhului.
Roadele faptelor lui cele bune şi vestea despre nevoinţele lui cele plăcute lui Dumnezeu sau revărsat prin toată ţara Moldovei. Astfel, nişte boieri, aflânduse la vânătoare, au ajuns la sihăstria pururea pomenitului părinte Pahomie şi când l’au văzut s’au bucurat şi s’au folosit mult de cuvintele şi învăţăturile pustnicului. Aceşti boieri, aflânduse la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii şi egumenii monastirilor, au hotărât ca în locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, să fie adus la această sfântă treaptă părintele Pahomie, “liniştitorul de sub muntele Chiriacului”. Aşa, plăcutul lui Dumnezeu, vrednic slujitor al harului, a ajuns păstor al Romanului începând cu luna ianuarie 1707.
Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu lau făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, “socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Dorinţa lui de linişte a fost mai puternică decât rugăminţile domnitorului, ale sfetnicilor lui şi ale poporului binecredincios. Drept aceea, sa retras din nou lângă muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locaş de rugăciune “cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugăciuni şi lacrimi, cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, rânduindui hramul „Acoperământul Maicii Domnului”.
Multe au fost grijile Cuviosului în această vreme, însă nici una na biruit setea lui de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, şi în jurul lui sa adunat o mică obşte de fraţi nevoitori în taina rugăciunii neîncetate, în privegheri, în post şi în cititul cărţilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfântul sihastru Pahomie sa nevoit, smerinduse foarte.
Spre sfârşitul vieţii sale, vrăjmaşul diavol şi vremurile tulburi iau adus multe suferinţe, necazuri şi lipsuri. Pentru aceasta, în anul 1717 Sfântul Ierarh Pahomie a pornit în pribegie în Transilvania, pentru ca apoi să se oprească la Lavra Pecerska. Se pare că a primit şi marea schimă, numindu-se în continuare Pimen. În Pecerska, fără tihnă, cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă, s’a nevoit până la sfârşitul vieţii, când a trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie.
Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la monastirea Neamţ, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităţilor din ţările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obştesc. Sfântului Pahomie i’a plăcut să scrie şi să citească şi a căutat să cultive această dragoste şi în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărţile primite sau cumpărate de el, faţă de care a arătat o grijă deosebită. L’au interesat cărţile de folos sufletesc pe care le’a citit cu atenţie, recomandându’le şi altora. Pe Cheia înţelesului, apărută în 1678 la Bucureşti, cumpărată la 25 martie 1713 şi dăruită anul următor schitului Pocrov, Sfântul Pahomie înseamnă „să hie la cetit părinţilor (ce) ce s’or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” şi pentru a le uşura munca şi a le spori atenţia a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit’o mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărţi câte am să se ştie (7219 – 1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă şi lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” aminteşte de 42 de cărţi. După cum arată însemnările de pe ele, cărţile au fost mai întâi studiate atent de el şi apoi lăsate moştenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înţelesului, în 1714, printr’o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce şede(a) întru întunerecul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptăţii credinţa cea bună ... dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc ... să’L laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărţilor este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar şi exerciţiu spiritual: „Ceteşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeaşi Cheia înţelesului.
A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar şi alte biserici, cu toate cărţile necesare cultului, într’o vreme în care raritatea şi scumpetea lor le făceau bunuri de nepreţuit. A legat cu afurisanie pe toţi aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărţile pe care le dăruise monastirii Neamţ şi schitului Pocrov, ctitoria sa. Activitatea cărturărească şi duhovnicească a Sfântului Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov şi a monastirii Neamţ, punându’şi amprenta asupra mediului monahal şi cultural din Moldova, într’un secol în care relaţiile dintre monastirile româneşti erau foarte strânse, circulaţia călugărilor de la o monastire la alta fiind destul de intensă. A fost preocupat să formeze ucenici care să’i continue activitatea şi a influenţat prin concepţia şi lucrarea sa şi alte centre de cultură din Moldova. Activitatea sa a fost cunoscută şi în Transilvania, mai ales în ţinutul natal.

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta din 14-15 noiembrie 2006 a aprobat canonizarea Sfantului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, avand ziua de sarbatorire pe 14 aprilie. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Pahomie, Episcopul Romanului a avut loc in data de 14 aprilie 2007 in localitatea Gledin, judetul Bistrita-Nasaud cu participarea a 27 de arhierei, precum şi a şefului statului roman.
Ruşine. Canonizează sfinţi care sunt deja aşezaţi de Dumnezeu în rândul sfinţilor, ca şi cum până acum sfinţii au fost în iad şi abia de la canonizare încoace sunt în rai. Oare toţi sfinţii cei din veac au trecut prin procesul canonizării, ca să ajungă sfinţi? Şi până la urmă nu canonizarea e problema, pentru că prin canonizare putem spunese face o descoperire a faptelor sfinţilor şi a vieţii lor. Problema e alta: Cei care fac aceste canonizări nu mai ţin credinţa Sfinţilor pe care îi canonizează, practic nu mai sunt ortodocşi. De exemplu: Sfântul Pahomie nu ţinea nici calendarul papal şi nici nu era ecumenist.